Apropierea care doare

Apropierea pare a fi un lucru frumos...
Frumos şi este, cînd apropierea generează încredere, siguranţă, pace.
Şi nu contează starea în care te afli: veselie, tristeţe, răspîntie de drumuri... Contează starea pe care persoana apropiată ştie să ţi-o creeze... starea în care involuntar sufletul tău se scufundă fără dorinţă de revenire.... se scufundă şi savurează....
Şi nu ţine de apropierea între două persoane ce se iubesc.
Ţine de apropierea între persoane pe care unica ce îi poate uni este această apropiere, fără efecte adiacente plăcute sau neplăcute....
Recent am redescoperit apropierea... nu ca as fi dus lipsă de ea... am parte de o apropiere de invidiat cu persoana iubită. Aceasta a fost o apropiere uitată, o apropiere ce ţine de o altă parte a sufletului...
Cînd am constatat că este o legătură ce a fost înhibată atît de mine, cît şi de persoana cealaltă de teamă să nu genereze în ceva mai mult, am fost cuprinsă de căldură... o căldură blajină, care mi-a generat multe emoţii pozitive. Eram fericită ca am restabilit legătura cu o persoana ce o admir enorm, care a fost şi este un exemplu pentru mine în multe privinţe...
Totuşi, euforia a trecut... ori asa pare...ca a trecut... nu din partea mea..... din partea cealaltă... simt că poate am mizat foarte mult pe această revenire...poate nu era nevoie de această apropiere...doar că sufletul meu tînjea după această apropiere...
Acum mă simt pustiită... mai pustiită decît în momentul în care am avut încredere pentru prima dată în această persoana , mai pustiită decît perioada în care am fost destul de rezervaţi în comunicare, mai pustiită ca în oricare alt moment al legăturii dintre noi...
Şi nu pot identifica cert cauza acestei stări... tot ce ştiu este ca cred ca nu o sa încerc să mă mai apropii atît de mult de cineva...
nu cred ca aş rezista la încă o dezamăgire de acest fel....
Am fost întotdeauna foarte încrezătoare în oameni... îmi făceam prieteni uşor (sau, mai bine zis, ceea ce este obişnuit să numim prieteni) şi foarte greu lăsam pe cineva să se apropie într-adevăr de mine... chiar de sunt o persoana comunicabilă, lumea mea interioară îmi aparţine în totalitate şi am nevoie de mult efort de voinţă pentru a mă împărtăşi cu cineva... şi cînd o fac, o fac din tot sufletul... şi cu tot sufletul după asta am suferit dezamăgirea unor apropieri eşuate, dezămăgire ce a generat crize interioare de proporţii...
Acum sunt în proces de insolvabilitate (:)) a acelei legături care există între mine şi persoana mulţumită căreia scriu acest mesaj.
Totodată, mulţumesc din suflet celor, ce ştiu să valorifice ceea ce primesc de la mine în procesul apropierii, celor ce înţeleg complexitatea sufletului meu cu ridicările şi coborîrile sale.
În faţa voastră, îmi scot pălăria.
Va mulţumesc că existaţi!